Marketingul cu „oameni în negru“(I)

Un student din zilele noastre la Facultatea de Studii Economice şi Marketing cu greu ar putea înţelege şi cataloga comerţul cu susul în jos care se practica în România socialistă a anilor ’80 (mă refer la perioada începând cam cu 1978 și până la Revoluție, în 1989).

S-ar gândi, poate, la situaţia economică tipică în care cererea este imensă în raport cu oferta, care este minimă. În astfel de cazuri, oferta fiind total insuficientă, există foarte puţină marfă la vânzare şi cu preţuri foarte mari, poate chiar exorbitante. Rezolvarea economică într-o astfel de situaţie se realizează în timp, prin orientarea întreprinzătorilor spre a produce acea marfă care se caută pe piaţă; ca urmare, producţia, deci şi oferta, încep să crească treptat, preţul de vânzare începe să scadă, până când se ajunge la un echilibru între vânzători şi cumpărători, adică între cerere şi ofertă.
La noi, însă, nu era aşa!

Strategia de marketing a vânzătorilor

de magazin și de neam

La noi oferta de mărfuri la vânzare era foarte mică, cererea enormă, iar prețurile erau mici și fixe! Același produs se vindea la același preț în orice magazin sau piață din orice localitate, adică oriunde în țară, dacă l-ai fi găsit! Numai că nu-l găseai! Căci rafturile magazinelor din orice localitate din țară erau mai mult goale, la fel și tarabele din piețe, fiindcă țăranii se săturaseră să-și vândă produsele pe mai nimic! Oferta de mărfuri din comerțul socialist de stat era așa de restrânsă pentru că, deși aveam o industrie puternică și o agricultură roditoare, majoritatea bunurilor produse mergeau la export, iar pentru consumul intern rămânea foarte puțin, și asta dintr-o ambiție exagerată a lui Ceaușescu de a se returna datoria externă a țării în cel mai scurt timp posibil și cu orice preț! Și la propriu – că, uneori, produsele se vindeau la export pe mai nimc, și la figurat – prețul plătit de noi era că ne procuram foarte greu alimentele și celelalte produse necesare, iar iarna, din cauza economiilor la energie, sufeream de frig, deseori și de întuneric, în locuințele noastre cu gaze fără presiune și cu încălzire centrală cu program.

Dar nu toată lumea o ducea rău! 

Cei mai privilegiați erau, desigur, membrii de partid (Partidul Comunist Român = P.C.R., partid unic pe vremea aceea) și, în special, cei din conducerea organelor de partid și de stat, coborând, însă, și pe verticală chiar până la nivelurile de jos, căci erau, de exemplu, unii tovarăși membri de partid de rând care aveau acces la magazinele partidului. Pentru acești privilegiați existau surse de aprovizionare cu de toate, și, așa cum circula o vorbă prin popor ca parafrazare la P.C.R., beneficiau de „Pile, Cunoștințe și Relații“ în societate, cu care își rezolvau orice problemă. Ei formau, deci, o lume a lor pe care, însă, eu nu am cunoscut-o decât din auzite, pentru că nu am avut acces.

Printre cei favorizați de soartă în vremea anilor ’80 urmau, în ordine, indivizi dintr-o altă categorie, despre care pot să vă spun mai multe. Ar fi trebuit să fie niște oameni obișnuiți ai societății noastre socialiste, niște lucrători într-un domeniu, ca orice alți lucrători, din oricare domeniu! Teoretic, așa și erau, dar, practic, s-au constituit foarte repede într-o clasă de profitori ai societății! Este vorba despre clasa unor lucrători din comerț: a gestionarilor/ responsabililor de magazine, a gestionarilor de depozite, a complicilor lor la furturi: contabili și merceologi, dar, mai ales, a vânzătorilor de orice fel. Aceștia opreau pentru ei și relațiile lor cea mai mare parte din produsele, și așa insuficiente, cu care le erau aprovizionate magazinele.

Se spune că pe timp de război există întotdeauna profitori, așa au fost atunci vânzătorii de magazin pe acele vremuri de pace, dar de lipsuri! Pe acești oameni lipsiți de omenie, acești Davy Jones cu inima smulsă din piept și închisă într-un cufăr care nu le mai aparținea (ca în filmul „Cufărul Omului Mort“ din seria „Pirații din Caraibe“), eu i-am urât! Pentru mine ei au fost „oamenii în negru“ ai acelor vremuri, pentru că vedeam negru înaintea ochilor când aveam de-a face cu ei!

Am avut atunci convingerea fermă, și o mai am și în ziua de azi, că, dacă acești responsabili de magazine și acești gestionari nu ar fi fost atât de lacomi să dosească pentru ei aproape tot ce primeau în magazine și să vândă mărfuri pe sub mână cu profituri personale, în loc să le scoată la vânzare în magazin, am fi dus-o cu toții un pic mai bine în România și n-am mai fi fost obligați să stăm chiar la cozile alea atât de mari la care, de multe ori, nici nu mai apucam să cumpărăm ceva. Poate înțelegeți mai bine ce vreau să spun, dacă dați click pe Surpriza nr.1: Soundtrack ”Pirates of the Caribbean” – ”Dead Man’s Chest”.

„Secretul lui Bachus“ și al „oamenilor

în negru“ de la Alimentara

Da! Pe acești oameni eu i-am urât! Pe „oamenii în negru“ai magazinelor din anii ’80, care doseau marfa sau o vindeau pe sub tejghea, și care erau peste tot, și în magazinele cu mai multe raioane, dar și la cele cu o singură specialitate: erau și la Alimentara, și la Complex, și la Magazinul Universal, și la Complexul Comercial, și la Complexul Alimentar, și la Aprozar/ Legume-Fructe, și la Autoservire, și la Confecții, și la Confecții de Damă, și la Confecții de Bărbați, și la Pîine, și la Farmacie, și la Carne/ Măcelărie, și la Lactate și Brînzeturi, și la Chimicale, și la Țesături, și la Încălțăminte, și la Mercerie, și la Electrice și Electronice/ Electrocasnice, și la Articole pentru copii, și la Marochinărie, și la Galanterie, și la Cofetărie, și la Patiserie, și la Librărie, și la Florărie, și la Ceasuri și Bijuterii, și la Giuvaergerie, și la Restaurant (și Bar), și la Lactobar, și la Bufet Expres/ Restaurantul cu Autoservire (mai obișnuit era la „Plimbă tava“), și la Cramă, și la Bufet, și la Restaurantul Lacto-Vegetarian, și la (chioșcul de) Ziare și Reviste, și la (dugheana de) Dulciuri și Cafea, și la Băcănie, și la Pescărie, și la Ceainărie, și la Tutungerie/ Debitul de tutun, și la Cosmetice și Parfumerie, și la Produse casnice și de menaj, și la Feronerie, și la Blănărie/ Cojocărie/ Pielărie (să nu uităm că era epoca AlainDeloanelor, care se fabricau la Orăștie și se dădeau, de obicei, numai pe sub mână), și la Articole de sport, și la Artizanat, și la Sticlărie (și Bibelouri), și la Benzinărie, și la Mobilă, și la (chioșcul de) Răcoritoare, și la Mochetă și Covoare … mi-o fi scăpat vreunul?… Vreau să spun, din cele în care ei vindeau mărfurile mai mult pe sub mână!?

Și tot ăștia vindeau și la magazinul Big, și la magazinul Premial, și la magazinul Miorița, și la magazinul Victoria, și la magazinul Unirea, și la magazinul Cocor, și la magazinul Bucur-Obor, și la magazinul Fortuna, și la magazinul Romarta, și la magazinul Romarta Copiilor, și la magazinul Modern, și la magazinul Gostat/ Comaliment, și la magazinul Eva, și la magazinul Adam, și la magazinul Unic, și la librăria Mihai Eminescu, și la libraria Liviu Rebreanu, și la libraria Mihail Sadoveanu, și la libraria Tudor Arghezi, și la librăria Casa Cărții, și la librăria Luceafărul, și la feroneria Tehnometal, și la feroneria Ferometal, și la magazinul Electrolux, și la magazinul Apicola, și la magazinul Dioda, și la magazinul de articole sport Vacanța, și la magazinul de articole sport Alpin, și la magazinul Comerțul Exterior (numai în București), și la magazinul de alimente semipreparate Gospodina, și la farmacia-depozit Centrofarm, și la magazinul Materna, și la magazinul Tomis, și la cofetăria Violeta, și la cofetăria Magnolia, și la magazinul de preparate din carne de vânat Mistrețul/ Vânătorul (numai în București, sau poate nu numai?), și la pescăria Delta Dunării, și la magazinul de alimente la gheață Polar, și la magazinul 1001 Articole, și la casa de modă Arta Modei, și la casa de modă Venus, și la casa de modă Apollo, și la magazinul de mobilă Studio, și la magazinul de mobilă Mobilux, și la magazinul Plafar, și la restaurantul cu autoservire Self, și la magazinul Muzica, și la benzinăria PECO, și la magazinul de piese Auto-Moto, și la magazinul Optica Medicală/ Tehnico-Medical …

… Oameni la fel de câinoși vindeau și în magazinele care purtau numele firmei producătoare: erau și la magazinul Arctic, și la magazinul Electronica, și la magazinul Tehnoton, și la magazinul Miraj, și la magazinul Farmec, și la magazinul Helena Rubinstein, și la magazinul Gerovital, și la magazinul Clujana, și la magazinul Antilopa, și la magazinul Gubanul, și la magazinul Comtim, și la magazinul Danubiana, și la magazinul de mobilă C.P.L. (de la Complexul de Prelucrare a Lemnului), și la florăria Codlea, și la magazinul de Perdele de Pașcani, și la magazinul de păpuși Arădeanca, și la magazinul de lactate I.C.I.L. (de la Întreprinderea de Comercializare și Industrializare a Laptelui, sau cam așa ceva, în orice caz ceva cu prelucrarea laptelui), și la magazinul I.O.R. (Întreprinderea Optică Română), și la magazinul Avicola Crevedia …

Așa-i că ați obosit? Atunci o să luăm o pauză la enumerări, fiindcă vreau să vă povestesc un pic despre un magazin mare pe care l-am amintit mai înainte și pe care eu l-am cunoscut la începutul anilor ’70, în deplină glorie socialistă (era aprovizionat cu de toate): „Magazinul Victoria“ din București (cred că acolo am văzut prima dată scări rulante într-un magazin, acolo sau la Cocor, nu mai știu exact …). Era acel magazin pe 6 nivele de pe Calea Victoriei, în capătul Căii Lipscani, amenajat într-o clădire renovată a unui mare magazin interbelic, pe care scria mare „50 de magazine într-unul singur“. Și când a început perioada de lipsuri, inscripția a continuat să troneze pe toată înălțimea clădirii, deși atunci ar fi fost mai bine să scrie „50 de feluri de a avea magazinul gol“ sau, cum am spune azi cu noile concepte, ”50 ways to leave your empty store”, mai ales după ce magazinul mai fusese afectat și de un incendiu și clădirea a fost multă vreme părăsită. Așa că înțelegeți de ce, trecând adesea prin fața magazinului, îmi venea să fredonez melodia lui  Paul Simon – ”50 ways to leave your lover” ! (Surpriza nr. 2)

… Și acum să continuăm! Să-i amintesc, în sfârșit, și pe cei de la puținele unități de deservire care existau (astăzi se numesc firme de servicii), mă refer în special la cele nealimentare – și cei de aici primeau doar comenzi preferențiale și nici nu se uitau la tine dacă erai un client oarecare: la Spălătoria Nufărul nu-ți primeau rufele murdare aduse la spălat sau hainele pentru revopsit sub pretextul că nu mai aveau detergenți sau vopsele, la Croitorie te repartizau la cea mai nepricepută croitoreasă, la Casa de Modă găseai de gata sau puteai sa-ți comanzi numai haine foarte scumpe (de fapt, erau la preț de lux, dar termenul ca atare nu era recunoscut pe vremea aceea, fiindcă se considera că în comunism toți suntem egali și tovarăși), la Reparații îți spuneau că nu au piese/ materiale de schimb pentru ce aveai tu de reparat și, în plus, era și foarte greu de găsit un meseriaș priceput și care să nu îți ia o groază de bani pentru lucrare, la Consignația (magazin unde se vindeau mărfuri de la particulari) nu erau expuse decât lucrurile scumpe, la micile prăvălii de Cafea-Dulciuri nu mai găseai cafea boabe și mașina de râșnit era goală, deși simțeai mirosul puternic de cafea proaspăt măcinată; până și micuțele Anticariate aveau clienții lor, pe care îi anunțau când primeau o carte bună! Existau, totuși, și oarece excepții, adică ateliere pentru oamenii mai modești, astfel că deseori mergeam la atelierul de Cizmărie (unde ne puneau flecuri noi la tocurile de la pantofi sau tălpi noi la încălțăminte), la atelierul de Remaiat Ciorapi (unde ne refăceau ochiurile duse la ciorapii de nylon cu o mașină specială), la atelierul de Mobilă și Tapițerie (unde puteai să îți iei, la un preț convenabil, o dormeză nouă pe cinste), la Sifoane/ Sifonerie/ Sifonărie (unde reușeam, de obicei, să ne umplem sifoanele, chiar dacă stăteam la coadă – mai rar se întâmpla să le lipsească CO2-ul, adică bioxidul/ dioxidul de carbon sau, mai bine, „codoiul“, dacă ar fi să o citez, din ce am auzit, pe Elena Ceaușescu în timp ce prezenta – un fel de-a zice, cred că mai degrabă silabisea – o lucrare „proprie“ de chimie). Dar nici tovarășii care lucrau în astfel de unități nu erau întotdeauna binevoitori și corecți, mai ales dacă nu te cunoșteau!

Privind acum în urmă la ce am trăit în acei ani, mă gândesc dacă, nu cumva, corupții din ziua de azi nu sunt foștii vânzători din economia socialistă sau, poate, copiii lor?!! Căci gestionarii din acele vremuri, pe care eu i-am numit „oameni în negru“, își construiau case frumoase, făceau chefuri cu mese îndestulate, aveau mașini mici, dar și Aro (la o mașină aveau număr par, la cealaltă număr impar, ca să poată circula în fiecare duminică) – pentru care își procurau cu ușurință benzină (sau motorină), deși era raționalizată – și, în general, aveau relații cu care deschideau porțile oriunde ar fi mers! Mi se pare că ceea ce vedem în filmul „Secretul lui Bachus“, cu Ștefan Mihăilescu-Brăila și Emil Hossu în rolurile principale, are mult sâmbure de adevăr, mai ales cu privire la vânzătorii hulpavi din acea vreme. În ceea ce îi privește pe complicii contabili, care întocmeau hârtiile care să acopere hoțiile din gestiunea magazinelor, puteți înțelege cum stăteau lucrurile dacă vizionați (probabil a n-șpea oară) sceneta TVR „N-am găsit altă rimă“ – cu Toma Caragiu și Mircea Diaconu! Chiar dacă acolo e prezentată o situație din producție, este valabilă și pentru comerț, pentru că în toată economia socialistă a anilor ’80 erau destui „oameni în negru“ ai finanțelor! Asta este și Surpriza nr. 3: Sceneta TVR „N-am găsit altă rimă” de Dan Mihăescu, cu Toma Caragiu şi Mircea Diaconu.

E drept, din când în când, mai pica câte un gestionar care era prins că fură, mai auzeam de câte un tovarăș/ o tovarășă anchetat/ ă pentru venituri ilicite, mai vedeam demascat câte un caz din ăsta la televizor la emisiunea „Reflector“; dar asta se întâmpla rar, pentru că respectivii erau, în majoritate, membri de partid și aveau protecție pe partea asta. Hopa! Și aici este ceva care seamănă cu ce se întâmplă astăzi!

Marketing din anii ’80 cu „Black Friday“ de la „Men In Black“

Da! Pe acești „oameni în negru“ ai anilor ’80 eu i-am urât! Ei apăruseră în magazinele noastre încă din anii ’70, dar atunci fiind vremuri de prosperitate economică, deși își opreau pentru ei ce era mai bun, asta nu ne deranja prea tare pentru că mai rămânea și pentru noi destulă marfă în magazine! Pot să spun că mie vânzătoarele mi-au fost antipatice chiar de prin anii ’60 când, copil fiind, începuse maică-mea să mă trimită la cumpărături. Nu știu cum se făcea, dar „tanti“ vânzătoarea mie îmi dădea numai ouă sparte sau o altă „tanti“ vânzătoare îmi spunea că foile de plăcintă proaspete, atunci descărcate din furgoneta care le adusese, tocmai s-au terminat la mine… ! Probabil că nici vânzătoarelor nu le plăcea de mine, căci eram o fetiță grăsană, sfioasă și cam prost îmbrăcată.
Însă prin anii ’86-’87, în plină perioadă de lipsuri, vedeam cu exasperare cum ajunseseră să dosească mărfuri chiar sub nasul tău (erau cazuri când erau obligați să treacă mărfurile, totuși, prin magazine, de teama controalelor), nici nu se mai jenau să ascundă mărfurile sub tejghea sau în sertar sau să le ducă în spate chiar de față cu noi, cumpărătorii fără relații și fără speranță! Își închipuiau, poate, că dețin și ei lanterna magică a acelor Men In Black din film, cu a cărei lumină să ne orbească și să nu vedem ce fac!
Așa că eu îi uram acum ori de câte ori intram într-un magazin cu rafturile goale; sau când stăteam cu orele la o coadă ca să prind câte 1 pui injectat cu apă (ca să atârne mai greu la cântar) ori 10 ouă ori 1 pachet de unt cu margarină (că nu puteam să cumpărăm produse, atunci când apucam, decât în cantitate limitată); sau când umblam prin alimentare după niște parizer ori o bucată de cașcaval, delicatese extrem de rare pe vremea aia; sau când mă sculam cu noaptea-n cap să mă duc să prind rând la ușă la complex ca să apuc 1 sticlă de lapte ori de sana, dar numai peste 2-3 ore, când se deschidea magazinul (asta doar în săptămâna când eram schimbul II, pentru că numai atunci eram liberă dimineața); sau când eram nevoită să stau la pândă zilnic la magazinul de jucării ca să prind și eu vreo jucărie chinezească pentru copii; sau când umblam disperată să găsesc o haină frumoasă ori o pereche de cizme; sau când vedeam cum, prin diferite tertipuri, ne fură la cântar ori schimbă eticheta produsului pe care îl cumpăram cu una de la un produs mai scump ori nu ne mai dădeau restul când plăteam, sub pretext că nu au mărunțiș; sau la mercerie, când căutam să prind și eu niște lână sintetică PNA/ lână reciclată (mai ieftină) și 1 pereche de andrele, ca să am să tricotez, în timpul liber, un pulover ori o rochiță; sau la librărie, când speram și eu, dar în zadar, să prind vreo carte de Marin Preda ori niste cărți pentru copii (am reușit, totuși, să cumpăr cartea de versuri pentru copii a Anei Blandiana); sau când speram ca la chioșcul de Ziare și Reviste să prind și eu un număr din ziarul „România Liberă“ (singurul care avea „Mica Publicitate“) ori din revistele „Cinema“ ori „Secolul XX“ ori „Programul Radio-TV“ (ceea ce se întâmpla foarte rar)! Mă gândeam, de fiecare dată, că, în tot acest timp, ei, vânzătorii, aveau frigiderele burdușite de carne dosită și de produse lactate proaspete, aveau haine frumoase și ieftine dintre confecțiile refuzate la export, ajunse în magazine și dosite de ei, aveau încălțăminte pe alese din cea oprită de la vânzare, aveau acces la cărțile lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Carmen-Francesca Banciu, pe care eu nici n-ajungeam să le văd prin librării ș.a.m.d. Sunt convinsă că și la alimentele care erau raționalizate – ulei de floarea-soarelui cu soia + zahăr, care se dădeau la rație, lapte + pâine, care se dădeau pe bonuri – oamenii în negru ai magazinelor își făceau parte și aveau din belșug! Probabil cam așa gândea și eroul din Surpriza nr. 4: Alexandru Andrieș – „La telejurnal“.

Existau, totuși, în vremurile acelea de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate, câteva prilejuri în care puteam și noi, muritorii de rând, să ne umplem frigiderele cu mâncare, să ne alegem cu niște haine și încălțăminte noi, să cumpărăm unele lucruri dintre cele de care aveam nevoie. Erau, adică, niște prilejuri cam cum este în prezent ziua „Vinerea Neagră“, care, de fapt, pentru majoritatea producătorilor durează nu numai o zi, ci câteva zile. Acele prilejuri apăreau în zilele de dinaintea sărbătorilor, când la magazine se băga marfă mai multă decât de obicei. Întocmai ca și la „Black Friday“, trebuia doar să fii pe fază ca să apuci să cumperi câte ceva, căci, deși marfa pe care o lăsau la vânzare „oamenii în negru“ ai magazinelor era în cantitate mai mare decât de obicei, se epuiza foarte repede!

„Vinerea Neagră“ venea pentru noi cam de 4 ori pe an: înainte de Paște (chiar dacă nu era o sărbătoare recunoscută de regim), înainte de 1 Mai, înainte de 23 August (Ziua Națională, pe atunci) și înainte de Crăciun + Revelion (de fapt, numai Anul Nou era recunoscut ca sărbătoare, iar Moș Crăciun era Moș Gerilă).

Așadar, iată că noi am avut „Black Friday“ încă cu mult înainte de a ști că se numește așa!
Și am mai avut și „Men In Black“ cu mult înainte să apară filmul devenit celebru, adică am avut pe acei „oameni în negru“ ai magazinelor, care seamănă uimitor de mult cu corupții pe care îi vedem astăzi.

Chiar dacă aceste asemănări sunt, cumva, la un alt nivel, pe mine mă pun pe gânduri și mă fac să cred că lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi fundamental! Dealtfel, marketingul cu „oameni în negru“ (așa i-am văzut eu) a mai fost și în alte domenii ale vieții noastre din anii ’80 (chiar dacă nu știam că se numește așa) și a continuat și după Revoluția din decembrie 1989, dar despre asta vă vorbesc în articolul următor din această serie!

Până atunci, fiți, așadar, atenți! „Oamenii În Negru“ sunt în continuare printre noi! Așa cum aflăm și din Surpriza nr.5: Will Smith – Men In Black.

Va urma