Marketing cu „oameni în negru“II

"LA INTERIOR" = siglă

Marketingul cu „oameni în negru“ (II)

Minunatele inițiative din ultimii ani de a sărbători și în România „Ora Pământului“ mi-au readus în amintire perioada socialistă a anilor 1980, căci, încă de pe atunci, „oamenii în negru“ care ne manageriau viețile (cum se spune acum), ne-au făcut să trăim cu mult entuziasm – așa se face și acum, nu?, cu mult entuziasm! – deci ne-au făcut să trăim ca la carte nenumărate „Ore ale Pământului“! Am să vă povestesc despre ele, ca să înțelegeți de ce eu și cei ca mine nu mai avem astăzi nici-o tragere de inimă să participăm la astfel de acțiuni și nici nu le vedem rostul!

Marketing din anii ’80 cu „Ora Pământului“ și „Lumina Neagră“

Mi-amintesc că timp de vreo câteva ierni am avut aproape seară de seară „Ora Pământului“, adică ni se oprea curentul electric, de la ora 19 la ora 20! În afară de aceste tăieri de curent „programate“, existau și multe opriri neanunțate, unele chiar de ore întregi! Mi s-a întâmplat, și nu o dată, ca venind acasă de la schimbul II la 12 noaptea, să găsesc cartierul unde locuiam scufundat în beznă, să orbecăiesc, singură și cu teamă, pe alei, până la intrarea în bloc și să urc scările pe întuneric! Nu știu dacă vi s-a întâmplat să urcați sau să coborâți niște scări pe întuneric… !? Trebuie să vă spun că este o senzație înfiorătoare: ai tot timpul impresia ori că o să calci în gol și că o să te prăbușești, ori că o să te împiedici și o să cazi în nas! După prima pățanie de acest fel, ne-am învățat minte, și eu, și alții ca mine, și nu mai plecam de acasă fara să avem o lumânare și o cutie de chibrituri la noi! Era mai sigur decât o lanternă, căci pe vremea aia lanternele erau foarte proaste (așa, cam de unică folosință) și se găseau greu! După o vreme, câțiva locatari din bloc au reușit să facă o instalație de iluminat casa scărilor dintr-o baterie de mașină și beculețe de joasă tensiune: lumina cam slab, dar era bună pentru că pornea automat când se oprea curentul de la rețea!
La „Ora Pământului“, cel mai greu era pentru familiile cu copii! Când venea ora de întuneric sau „Lumina Neagră“, cum o numeau unii, făcând haz de necaz, pierdeam cele 10 minute de „Desene animate cu Mihaela“ de la rubrica „1001 de seri“, difuzată la ora 19.20, înainte de Telejurnal, pe care copiii o așteptau cu nerăbdare! În cele 10 minute se puteau vedea, de obicei, fie chiar întâmplări cu Mihaela și alți eroi, fie desene cu peripeții ale unor prieteni: „Bălănel și Miaunel“ – românesc, „Lolek i Bolek“ („Lolec și Bolec“) – polonez, fie peripeții ale unor dușmani: lupul și iepurașul din „Заец, Ну логодй!“ („Zaeț, Nu pagadi!“) – rusesc, mie îmi plăcea să mi-l traduc într-o română ardelenească: „No, amu’, iepurașule, ai să vezi tu!“. Emisiunea a luat sfârşit la mijlocul anilor ’80, după mulţi ani de glorie, odată cu decizia „oamenilor în negru“ de a ne impune scurtarea programului de la televizor.
Când nu s-au mai dat la televizor desenele animate cu Mihaela, am început să ne facem antene de televizor speciale și să ne uităm la bulgari, unde vedeam, de la ora 19.30, rubrica de desene animate în limba bulgară „Noapte bună, copii!“, de care cred că mulți copii de-atunci își mai amintesc și astăzi! Pentru ei am pregătit Surpriza nr. 1 cu genericele de iarnă (unul de-nceput și unul de final) ale rubricii „Лека нощ, деца!“ („Leka noci, deța!“).
Între generice se dădea câte un filmuleț de animație uneori bulgăresc, alteori dădeau și ei „Nu pagadi!“, „Lolec și Bolec“ sau altele, întotdeauna dublate în limba bulgară.
Problema era că, dacă aveam „Ora Pământului“, adică dacă ni se lua lumina, nu mai puteam să vedem nici desenele animate de la bulgari!
Și atunci apărea marea problemă: ce să faci cu doi copii mici, timp de o oră, pe întuneric??! Copiii aveau chef de joacă! Să-i pui să doarmă de la ora aia, nu se putea!? Să stea la masă? Asta se putea, îi puneam să mănânce de seară, dar nu puteam să-i ținem la masă 1 oră întreagă!
Păi, atunci, făceam așa: ne strângeam cu toții în bucătărie, aprindeam lampa veche de gaz, cu fitil și cu sticlă, pe care o păstraserăm în casă pentru orice eventualitate, dădeam drumul la cuptorul de la aragaz (dacă aveam sufucientă presiune la gaze) ca să avem căldură, serveam masa de seară și restul timpului până la o oră îl petreceam cu … jocul „Năsturelul“, învățat de la grădiniță! Năsturelul ăsta ne-a ajutat pe noi multă vreme să facem lumina neagră suportabilă! Apoi, când copiii s-au mai plictisit de el, l-am înlocuit cu cărți și jucării pentru copii, cumpărate după multe ore de pândă prin librării! Am căutat, totuși, să nu exagerăm cu cititul din cărți la lumina lămpii cu gaz, ca să nu ne stricăm ochii, nici noi, nici copiii. După decembrie 1989, am răsuflat ușurați, crezând că niciodată nu vor mai fi printre noi „oameni în negru“ care să ne silească să citim la lumina chioară a lumânării sau a unei lămpi! Ei bine, s-a întâmplat din nou, chiar în anii 2010!

Marketing în negru cu becuri chioare

Nu știu exact care au fost „oamenii în negru“ luminați (ironic, nu?) care au decis, acum câțiva ani, că trebuie să renunțăm definitiv la iluminatul cu becuri cu filament.
Becurile cu filament dau o lumină caldă, plăcută ochiului omenesc și pe care o poți regla la puterea dorită prin alegerea tipului de bec potrivit: de 60W, 75W, 100W, 150W, 200W.
Ni s-a spus, însă, că becurile cu filament sunt depășite și trebuie să le înlocuim cu unele mai performante! Și atunci au apărut „performantele“ chiorenii de becuri economice! Pentru a ne convinge să le aducem din import, ne-au mai băgat și gogorița că sunt ecologice, ca și cum ar fi fost făcute din hârtie sau numai din sticlă sau din nu știu ce material biodegradabil, și nu din materiale a căror fabricare consumă resurse naturale și energie.
Nu s-a suflat, însă, nici-un cuvânt despre calitatea luminii pe care o dădeau becurile economice: dacă ar fi fost să-i silim pe copiii noștri să-și facă temele la lumina becurilor economice, cam la fel ca a unei lumânări sau a unei candele și mai slabă decât lumina unei lămpi cu gaz (să zicem, mărimea 8), ar fi însemnat să creștem cel puțin vreo două generații de oameni chiori sau cu alte defecte de vedere! Eu, una, am fost uimită că medicii oftalmologi din România, dealtfel foarte buni specialiști, nu s-au sesizat și nu au luat atitudine asupra pericolului pentru sănătatea (vederea) noastră pe care îl reprezintă aceste becuri. (Așa cum mă întreb și de ce nu iau atitudine împotriva purtării ochelarilor cu format de ramă foarte îngust, care limitează prea mult câmpul vizual și, prin asta, e foarte probabil că afectează vederea. După ce va trece această modă a ochelarilor înguști, vor constata, mai mult ca sigur, că mulți oameni și-au slăbit vederea purtându-i, fie din dorința de a fi la modă, fie pentru că nu au găsit altceva la magazinul de optică medicală.)
O altă performanță a acestor becuri, cu care încercau să ne scoată ochii (acum și la figurat!), era marea lor calitate că durau ani de zile fără să le schimbi! Da, foarte util, ținând cont că, din momentul în care foloseai un bec economic, nu-ți doreai altceva decât să-l schimbi cât mai repede!
Din fericire, becurile cu filament, cu lumina lor caldă și adecvat de puternică pentru ochi, au reapărut acum pe piață! Seamănă cu cele de dinainte, unele arată chiar la fel, altele au filamentul ușor acoperit cu sticlă, dar, în general, sunt foarte asemănătoare cu cele pe care le știam! Există, totuși, o mică diferență: nu se mai fabrică în România!
Sper că, de-acum, becurile economice vor fi de domeniul trecutului! Vă propun, totuși, ca, înainte de a le da uitării, să evocăm, pentru un moment, lumina lor de candelă, cu Surpriza nr. 2: ”Candle In The Wind” – Elton John.

Copiii de mingi ai Marketingului de Piață

Dacă mă gândesc bine, lumina modernelor becuri economice este chiar mai slabă decât a beculețelor alimentate de la bateria de autoturism, pe care le foloseam noi în anii de dinainte de Revoluție, ca să nu urcăm sau coborâm treptele scărilor din bloc pe întuneric! Și dacă tot am revenit la acele vremuri, haideți să vedem ce s-a mai întâmplat în comerțul românesc după decembrie 1989. „Oamenii în negru“ ai magazinelor (despre care am vorbit în „Marketingul cu oameni în negru I“) au continuat să existe, dar nu mai erau aceiași!
Peste noapte a apărut Economia de Piață, peste noapte mare parte din foștii vânzători și fostele vânzătoare de magazin s-au transformat în comercianți particulari, au apărut și întreprinzători noi, toți – aceștia cu puzderie de buticuri și tarabe la care se vindeau mărfuri amestecate.
S-a ivit și un nou tip de vânzător, dar mai ales de vânzătoare (de regulă, patronul era bărbat, vânzătorii erau femei; această regulă a fost valabilă și înainte de 1989 și se respectă, în bună măsură, și în ziua de astăzi), mult mai amabile cu clientul, de o amabilitate de-a dreptul agresivă, considerând că fac marketing ca în Occident, unde primează grija vânzătorului față de client. Nici nu te apropiai bine de taraba lor, erai, poate, la 2 metri de ea, nici n-apucai să te uiți bine, că te și luau la întrebări dacă vedeau că îți arunci privirea la vreun produs expus la vânzare:
„– Da, cu ce vă servim?“
„– Da, ce doriți? “
„– Da, ce vă dăm?“
Mesajul pe care-l transmiteau vânzătoarele de tip nou era clar, chiar și pentru cel mai tâmpit cumpărător: „Fă bine și cumpără ceva de-aici, dacă tot te holbezi la marfa mea, dacă nu, dă-te la o parte și lasă locul liber, să vină altul care cumpără!“ Desigur, m-a deranjat această atitudine, mai ales pe mine care ajunsesem foarte susceptibilă când era vorba de vânzători, dar de data asta nu m-am mai lăsat intimidată și nu le-am mai permis să îmi strice cheful de a face cumpărături. În fond, eram cu toții după o Revoluție în care speranțele într-un trai liber renăscuseră! La întrebarea agresivă a vânzătoarei, răspundeam și eu, imediat, prompt și apăsat: „Nu vreau să cumpăr nimic!“, după care îmi vedeam de treabă – continuam să mă uit la ce mă interesa, uneori chiar cumpăram câte ceva, alteori nu, așa după cum aveam nevoie!
Privind astăzi retrospectiv asupra acelei perioade, îmi dau seama că,  intuitiv, am avut cel puțin 2 motive pentru care am reușit foarte ușor să trec cu vederea acea politețe agresivă cu care eram întâmpinată în magazine, chiar dacă atunci nu le-am conștientizat!
Un motiv era acela că îmi dădeam seama că vânzătorul din economia socialistă nu avea cum să se schimbe peste noapte în comerciantul amabil din capitalism, marketingul pentru vânzare fiind o artă care se dobândește în timp! Câtă asemănare și, totuși, câtă diferență între brutalul de-atunci „Da, cu ce vă servim?“ și formularea „Vă rog să îmi spuneți dacă vreți să vă servesc cu ceva!?“ cu care suntem întâmpinați astăzi în magazin! Desigur, și vânzătorul de-atunci, și cel de-acum voia/ vrea să vândă și nu trebuie să ascundă acest lucru, căci asta e menirea lor: să vândă, asta e convenția socială între vânzător și client, însă contează modul în care o fac!
Al doilea motiv ar fi acela că și acei vânzători de la începutul anilor ’90 erau cetățeni români care trăiseră Revoluția din decembrie 1989, și ei sperau din tot sufletul să înceapă o viață mai bună! Și ei credeau că adie vântul schimbării, ca în Surpriza nr. 3: ”Wind of change” – Scorpions
Așadar, pe acești vânzători agresiv de politicoși, apăruți în proaspătul nostru comerț capitalist ca ciupercile după ploaie, nu i-am mai considerat „oameni în negru“ decât pentru scurtă vreme și nu m-am mai înverșunat împotriva lor! Și, oricum, am fost curând răzbunată pentru micile neplăceri pe care mi le-au produs, întrucât valul mare de comercianți particulari din economia noastră de piață avea să fie măturat în anii următori de supermarketurile străine care începeau sa vină și în România. Dar și aici primul pas s-a făcut cu stângul!

Mama ta știe ce (marketing) faci?

Printre primele supermarketuri și hipermarketuri cu tradiție în Apusul Europei care s-au încumetat să vină în România, având și susținerea domnului Ion Țiriac, au fost magazinele „Metro“; cel puțin pentru mine acesta a fost primul magazin de mari dimensiuni din orașul meu (de fapt, de la marginea orașului) la care am venit ca să trag în piept o gură de aer capitalist din atmosfera Occidentului prosper …
Grupul german de vânzări en gros a venit ca un deschizător de drumuri în România, aplicând și la noi regulile de marketing după care funcționa cu succes de mulți ani acasă la el, în Occident, adică la mama și la tatăl economiei de piață! Din păcate, unele din aceste reguli, cu care Metro a venit de la părinții lui de-acasă, nu prea ne-au picat bine, fiindcă semănau cu interdicțiile din epoca socialistă, de care noi speram că am scăpat!
De exemplu, nu era ușor să pătrunzi la „Metro“, decât pentru cei care aveau firmă; ceilalți, așa ca mine, nu reușeam să dobândim legitimații de intrare decât dacă, în buna tradiție românească din anii socialismului, aveam Pile, Cunoștințe ori Relații (P.C.R.) în legătură cu privilegiații care aveau firme. Așa că a durat destul de mult până când am reușit să găsesc pe cineva dintre cei apropiați mie, care să îmi împrumute o legitimație cu care să am acces la „Metro“. Cu o legitimație împrumutată puteai să mergi la hipermarket să faci cumpărături cu banii jos, pentru care primeai factură pe numele celui care îți dăduse legitimația, dar nu puteai să iei produse în rate. Degeaba am jinduit o vreme după o mașină de spălat rufe automată din magazinul „Metro“, nu a fost chip să o cumpăr în rate, chiar dacă adusesem și adeverință de venituri de la servici!
Ulterior am văzut că erau destui cei care mergeau la supermarket și fără legitimație, dar, apoi, pentru a putea cumpăra produsele pe care și le puseseră în cărucior, erau obligați, la casă, să se roage de câte unul sau altul care aveau legitimație ca să le treacă cumpărăturile pe factura lor.
Toată această tevatură cu legitimația a fost prima dezamăgire legată de „Metro“, căci mi-a produs multă frustrare gândul că și acum, după ani buni de la Revoluție, mai există „oameni în negru“ care nu permit accesul direct la binefacerile capitalismului pentru toată lumea!
Odată ce am trecut peste handicapul de a intra la „Metro“ fără a avea o legitimație proprie, strădania mi-a fost pe deplin răsplătită de ceea ce am găsit acolo: un paradis al abundenței, un magazin cu rafturi până sus, înțesate de marfă de toate felurile, dar așezată ordonat, pe categorii și pe raioane; trebuia „doar“ să alegi pe îndelete dintr-o imensitate de mărfuri ambalate, să te hotărăști, adică, ce produse pui în cărucior și să socotești dacă ai bani destui să le plătești!
Din mirajul opulenței care mă învăluise la prima mea incursiune în lumea „Metro“, m-a trezit brusc o interdicție afișată pe un panou mare, în apropierea caselor de marcat, care spunea cum că nu avem voie să facem cumpărături sub o anumită valoare, nu mai rețin exact cât, în banii de atunci. Suma minimă impusă nu era mare și aveam să ne dăm seama curând că restricția era, oarecum, firească, căci am înțeles și noi, repede, că nu te duci la supermarketul de la marginea orașului ca să cumperi 1 pâine și 1 sticlă de suc, pe care poți foarte bine să le iei de la magazinul din colțul străzii, ci te duci acolo doar când vrei să te aprovizionezi ca lumea, cu de toate.
Deci, faptul în sine că aveam de făcut cumpărături peste o valoare minimă nu ne-a deranjat prea tare! Ceea ce ne-a deranjat a fost că ni se impunea o nouă restricție la cumpărare, care – mie, cel puțin – mi-a amintit din nou, într-un mod dureros, de restricțiile din comerțul anilor ’80, de care v-am vorbit în primul articol din această serie. Pot să vă spun că, la citirea interdicției pe panoul din supermarket, mi-am amintit pe loc, aș spune în mod reflex, de practica de odinioară a „oamenilor în negru“ ai magazinelor socialiste de a ne obliga să cumpărăm produsele la pachet! Pachetul includea mărfuri care erau foarte căutate, alături de cele pe care nu le cumpăra nimeni (fie că erau de proastă calitate, fie că erau prea scumpe, fie că piața era saturată de ele). De exemplu, la un moment dat puteai să cumperi un pachet de unt, dacă cumpărai și o cutie de creveți vietnamezi. Creveții vietnamezi erau foarte buni prăjiți în ulei, se umflau și deveneau crocanți, asemănători cu cartofii prăjiți; numai că, într-o vreme, prin nu știu ce înțelegeri comerciale încheiate de statul român, magazinele fuseseră invadate de o cantitate prea mare din acest produs importat, iar noi nu puteam să mâncăm în fiecare zi și la nesfârșit, creveți vietnamezi!
O altă interdicție care a deranjat pe multă lume a fost că la „Metro“ nu aveai voie să intri cu copii sub 6 ani, deși magazinul avea raioane de articole pentru copii; este adevărat că lângă intrare era amenajat un loc de așteptare pentru copii și însoțitorii lor, dar asta nu ajuta prea mult! Mi-amintesc și acum de pățania unor prieteni care veniseră la „Metro“ cu copilul lor de 5 anișori, chiar de ziua lui, ca să-i facă o bucurie și să-i cumpere un cadou din magazin! Totul s-a transformat într-o tragedie: copilul, cu ochii în lacrimi, și mama, privind neputincioasă la suferința lui, au rămas să aștepte lângă intrare, în timp ce tatăl, și el negru de supărare, s-a dus în magazin să cumpere repede o jucărie oarecare și ceva de-ale gurii!
Această politică de marketing supărătoare impusă de magazinele „Metro“ rezulta din faptul că acestea, deși se adresau persoanelor juridice (adică firmelor) și erau specializate în vânzarea en gros, încercau să satisfacă și nevoia de cumpărare a persoanelor particulare care locuiau în zonele în care se deschiseseră. Lucrurile s-au clarificat în anii următori, când am putut să ne orientăm spre noii retaileri apăruți pe piața românească, precum „Auchan“, „Carrefour“, „Kaufland“ și mulți alții, care vindeau direct persoanelor particulare, fără nici-un fel de restricții! Metro Group păstrează, însă, meritul incontestabil de a fi fost pentru mulți dintre noi prima firmă care ne-a familiarizat cu ce înseamnă un supermarket și ne-a arătat ce avantaje ne aduce el!
În afară de acele reguli devenite pentru noi interdicții, a mai fost ceva care m-a deranjat la „Metro“ în acei ani, și anume faptul că tot timpul cât erai în magazin trebuia să fii foarte atent, să te ferești din calea stivuitoarelor și a mașinuțelor care aduceau marfă la rafturi, pe principiul că „Dacă nu te ferești tu, nu te ferește nimeni!“, principiu, dealtfel, îndelung exersat de noi, românii, în circulația rutieră. Acest aspect s-a dovedit a fi valabil până în ziua de azi nu numai pentru „Metro“, ci pentru toate supermarketurile în care am intrat! Peste tot, trebuie să fim atenți la cei care fac aprovizionarea la raft, indiferent dacă trec în viteză pe lângă noi sau dacă ne îngreunează accesul la rafturi!
Nu știu dacă acești retaileri fac la fel și acasă la ei, în magazinele din țările de origine din Occident, adică dacă în firmele mamă își permit să facă aprovizionarea cu marfă în magazine când acestea sunt pline cu clienți!?
Eu cred că numai aici, la noi, „oamenii în negru“ ai retailului fac așa, pentru că nu știe mama lor!
Surpriza nr. 4: ”Does Your Mother Know ” – ABBA.

La Marketingul lăudat să nu te duci cu sacul

După anul 1990, în paralel cu ivirea în România a rețelelor de supermarketuri alimentare sau chiar înaintea acestora, au început să apară și Companii de retail de electronice, electrocasnice și IT (între care și Altex), de retail de mobilă, precum și de retail de bricolaj, atât românești, cât și venite din afară.
Mult râvnita mașină de spălat rufe automată în rate, după care jinduisem în van la „Metro“, am reușit, totuși, să mi-o cumpăr curând de la magazinul … „Altex“, deschis chiar în centrul orașului meu!
La vremea aceea, lanțul de magazine cu produse electronice și electrocasnice „Altex“, dezvoltat de un patron român, era în plină expansiune explozivă, cu unități în toate orașele importante ale tării și cu vânzări record. Vindeau pe capete, cu banii jos, dacă-i aveai, dacă nu, în rate, cu contract de credit cu banca mediat de magazin (am auzit că practicau și „vânzarea cu buletinul“, dar, mie, această variantă mi s-a părut neserioasă și nu am încercat-o). Prețurile erau accesibile (ei s-au lăudat tot timpul că sunt cele mai mici de pe piață), întrucât vindeau produse second hand (ce-i drept, de la firme de renume) care, uneori, meritau banii pe care-i dădeai, alteori se găseau în aceste magazine și „oameni în negru“ care să îți ceară prețuri nejustificat de mari pentru ceea ce îți vindeau.
Cu această strategie de marketing, „Altex“ a continuat să se dezvolte și în anii următori, până la venirea crizei din 2009, când a început să aibă scăderi usturătoare ale vânzărilor. Pentru a rezista în continuare pe piață, firma și-a schimbat politica de marketing, încercând să mențină aceleași prețuri relativ mici, dar pentru produse electronice și electrocasnice de ultimă generație.
În prezent, firma se menține ca lider pe piaţa locală de electro&IT, dar nu mai are, nici pe departe, numărul mare de cumpărători de odinioară! Și dacă astăzi cei de la „Altex“ vând din „joi în Paști“ câte ceva, deși au magazinul plin de aparate performante, nu este decât vina lor, pentru că, cu niște ani în urmă, au saturat piața cu produse învechite, pe care le-au vîndut ca „moderne“! Eu le-am oferit de-atunci șansa să îmi vândă ceva de calitate la banii pe care i-am dat și, dacă au ratat-o, e treaba lor, eu nu am de gând să îmi reînnoiesc mașina de spălat Whirpool, atâta vreme cât funcționează, chiar dacă este clasa energetică C și merge cu 400 rot/ min.
Este celebră maxima magnatului american J. D. Rockefeller, considerat a fi fost cel mai bogat om de pe Pamânt: „Pot să vă dau socoteală pentru fiecare ban, dar nu mă întrebați cum am facut primul milion!“. Ei bine, eu cred că atunci când mi-am cumpărat eu mașina de spălat automată, patronul de la „Altex“ tocmai își făcea primul milion de dolari venit net (despre care, probabil, nu va dori niciodată să vorbească în amănunt) și pot să spun, cu mândrie, că mi-am adus și eu o modestă contribuție la aceasta!
Trebuie spus, totuși, că s-a nimerit să fie „Altex“, puteam la fel de bine să fac cumpărături la „Flanco“ sau la „Domo“ sau la alt magazin asemănător din acea vreme, pentru că toți au procedat la fel în acei ani și nu sunt de condamnat: dacă nu ar fi făcut așa, nu ar fi avut în veci firmele de renume pe care le au astăzi! Departe de a-i considera a fi „oameni în negru“, aș zice chiar că trebuie să-i lăudăm pentru afacerile pe care le-au dezvoltat pas cu pas; mai ales pe cei de la „Altex“, de la care am mai cumpărat, la un moment dat, și un aspirator foarte bun, de 1600W, pe care îl folosesc și în prezent și se pare că îl voi mai folosi încă multă vreme.
„Oamenii în negru“ ai electrocasnicelor există, totuși, și ei au reapărut când ne așteptam mai puțin: sunt acei oameni care vin astăzi și ne spun că e spre binele nostru să nu mai folosim aspiratoare cu putere electrică mare, și nici nu avem nevoie, pentru că – tot ei ne spun – între puterea electrică a aparatului și puterea lui de aspirare nu există nici-o legătură! Cât de tâmpiți să fim să înghițim o asemenea gogoașă??!
Atenție, deci, căci „oamenii în negru“ sunt în continuare printre noi! S-au întors!
„Back in Black“ – AC/DC (Ultima Surpriză).

 

2 Responses to Marketing cu „oameni în negru“II

  1. Vicentiu spune:

    Foarte bun articolul, desi cu citeva tuse cam ingrosate. La Metro limita de valoare la cumparare,valabila si astazi (!!!) era/este de 100 000 lei vechi.
    Din pacate,toate aceste hipermarketuri ne-au aratat si ne arata inca de unde am venit si unde inca sintem, chiar daca s-a mai ,,domolit” tentatia.Precum copilul mic la vitrina cu jucarii, asa am fost si noi – comert relativ civilizat,marfa din abundenta, chiar daca nu intotdeauna de cea mai buna calitate. Lucru valabil si astazi. Plimbam carucioarele ( noutate absoluta la vremea respectiva, care implicit cereau si masina in parcare – deci o alta limitare si o diferentiere sociala, de data asta capitalista )in nestire printre rafturi, te uitai in liniste si analizai marfa(cit te pricepeai), nu te ploua/ningea/batea soarele. Imi aduc aminte ca se organizau excursii de cumparaturi la Metro si Carefour Bucuresti, adica se umplea cite o masina pentru a fi mai ieftin transportul.! Din pacate le mai plimbam si astazi, mai mult pe uscat, adica pentru cumparaturi putine si banale as putea spune, care pot fi facute si mai aproape de casa, dar nevoia de socializare si amagire ( sintem totusi in rind cu lumea ,,civilizata” )……chiar daca mai putin ( v. ditamai parcarile , care sint cam goale, chiar si in perioada sarbatorilor mari). Pe de alta parte, aici mai intervine si alt factor care ne trimite totusi la hypermarket: magazinele de cartier, mai mari sau mai mici, practica niste preturi/adausuri cam mari , dintr-o dorinta de cistig rapid mai mult decit din faptul ca nu pot negocia preturi direct cu unii furnizori.Si din pacate, rezultatul este exact pe dos. Lucru valabil in multe alte domenii ale comertului, nu numai in cel alimentar.

    • admin spune:

      Ai dreptate, sunt si lucruri bune, și lucruri mai puțin bune cu supermarketurile astea. Totusi, acum avem de unde alege mai mult ca in anii de inceput.
      Si eu cred ca supermarketurile, in incercarea de a ademeni cat mai multi clienti, reusesc sa tina cat de cat preturile sub control!

Lasă un răspuns la Vicentiu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.